Buna , ce multa vreme a trecut de cand am mai adaugat aici cateva randuri, imi pare rau pentru absenta mea, sper sa nu fi dezamagit pe cineva , am avut o perioada extrem de grea insa asta nu e o scuza. Asa ca in speranta de a ma revansa , as vrea sa va spun o mica poveste.
Stiti acele dimineti cu soare cand soarele iti saruta obrajii anuntand o zi frumoasa? Acel zambet care ti-l instaleaza pe chip acea caldura dulce? Asa zi nu trebuie ratata , asa mi-am spus si eu , si ridicandu-mi picioarele lenese din pat si tanjind dupa o cafea calda am dat iama in bucatarie. Acel miros imbietor al cafelei acel gust placut , parca ziua asta se arata a fi una buna.
Mi-am pregatit geanta si biletul de autocar si am fost pregatita sa pasesc optimista pe usa pregatinduma sa-mi vizitez orasul natal, atatea amintiri intiparite in mintea mea , toate si-au facut aparitia pe drumul lung sub forma unei placute reverii, prieteni dragi, locuri nostalgice , zambete si chicoteli. parcul acela in care hoinaream agale serile de vara.
Abia asteptam sa fiu in locul acela , acel acasa al meu. Mai intai de toate aveam de scos niste analize de la laborator, ale mele desigur iar apoi aveam sa ma vad cu cea mai buna prietena a mea, un an si doua luni de la ultima revedere e destul de mult timp sa o mai las sa astepte . asa ca in cinci minute si nervii unui taximetrist nerabdator am ajuns la destinatia mea. Hei Renny sa nu te superi ca am sa te includ aici dar de tine e vorba asa ca mda ai fost principala destinatie .
Dupa doua ore am realizat cum timpul trece, "asemeni nisipului din clepsidra ,clipele nu stau in loc si asemeni lor trecem si noi" ciudat cum fraza asta mi-a venit in gand odata iesita din cafenea si lundu-mi adio de la prietena mea, O imbratisare stansa si niste posibile planuri si cateva minute mai tarziu un alt taxi se indrepta spre ultima destinatie inainte de a lasa din nou in urma "acest acasa" .
Ultima oprire a fost doctorul meu, am crezut ca e doar ceva de rutina , niste raspunsuri scurte si programarea s-ar fi terminat placut.
Insa asa cum o zi insorita se poate inora , asa au pasit si norii peste soarele meu. cu un ecou surd se repeta din nou si din nou acel cuvant. Tumoare pe creier. O lacrima astepta sa strige eliberarea ei pe al meu obraz , la fel ca prima aparu a doua , a treia si alte cateva sute dupa ele. Nu e cancer asta ma consola medicul , dar oricum ar fi operatie si tumoare intr-o propozitie nu suna bine nimanui.
Iar pentru mine aflata pe un scaun in acel cabinet cu pereti albi , a sunat asurzitor de real. Si m-a cuprins teama, iar apoi durerea. Cum poate cel bolnav sa le spuna membrilor familiei vestea asta? Cum poate sa zambeasca cand lacrimile asteapta sa cada.
Am aflat cum totusi, bolnavul isi inchide in inima durerea isi inghite lacrimile si zambeste parand calm, apoi spune vestea incercand sa nu faca totul sa para trist...ba chiar zambeste si pare fericit si impacat cu vestea. Dar cel cu inima indurerata si lacrimile inghitite nu doarme linistit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu